CROMB și construcția de baraje în România


Scurtă trecere în revistă a contribuției membrilor CROMB la construcția de baraje în România
     Până în anul 1928 – înainte de CROMB

    În anul 1928, anul înfiinţării Comisiei Internationale a marilor Baraje (ICOLD), România deţinea doar 3 baraje considerate mari: Văliug, Râşca Mică şi Sadu II, toate sub 30 m. Pentru a avea un reper, la aceasi data in Europa erau 188 de baraje care depăşeau înălţimea de 30 m, iar in SUA 204. Cele mai înalte baraje construite până în anul 1928 se găseau în Elveţia (barajul de greutate Schräh – 111m), Spania (barajul de greutate Camarasa – 103m) şi în Norvegia (barajul de greutate Møllefossen – 100m).

     Primele amenajări care au folosit energia hidraulică pentru producerea energiei electrice au fost realizate pe teritoriul României între anii 1888 – 1900, la puţin timp după apariţia primelor centrale hidroelectrice în lume. Centrala hidroelectrică Grozăveşti, pe râul Dâmboviţa, a fost prima amenajare de centrală hidroelectrică cu caracter industrial din România, realizată în perioada 1888 – 1890, în cadrul regularizării Dâmboviţei. Primele mari baraje construite în scopuri hidroenergetice au fost: Văliug, Sadu II şi Râşca Mică. Barajul Văliug (baraj de greutate din zidărie de piatră, arcuit, de 27 m înălţime), Râşca Mică (baraj de greutate din beton şi zidărie de piatră, arcuit, înalt de 20m) şi barajul Sadu II (baraj de greutate din zidărie de piatră, arcuit, de 13 m înălţime) au fost realizate în perioada 1907 –1909 după proiectele lui Otto Incze din Aachen şi a urmaşilor săi.

     

     Perioada interbelică

     Anul 1930 poate fi considerat un an de referinţă din istoria amenajărilor hidrotehnice din România. Din aceasta perioada dateaza sistemul hidrotehnic compus din 6 acumulari pentru regularizarea debitelor pe raul Colentina si asanarea partii de nord a Bucurestiului.

     Perioada de formare a profesiei

      Către sfârșitul deceniului 5 a fost lansat în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE) un amplu program de studiu și cercetare privind posibilitățile de dezvoltare a resurselor hidroenergetice ale țării. Coordonatorii acestui program au fost străluciții profesori Dorin Pavel și Cristea Mateescu, care pot fi considerați fondatori ai scolii romanești de hidrotehnica.

      Primul baraj important construit în a doua jumătate a secolului XX, pus sub sarcina în 1953 a fost barajul Gozna pe râul Bârzava. Barajul executat din anrocamente cu masca amonte din oțel cu adaos de cupru groasa de 8 – 10 mm are o înalțime de 47 m și asigură stocarea unui volum de 11,5 milioane mc. Concepția aparține profesorului Dorin Pavel, iar coordonarea execuției inginerului Florin Constantinescu și el membru al CROMB.

 

Barajul Gozna
Barajul Sadu II la data punerii în exploatare în 1906

     Adevărata școala a constructorilor de baraje a constituit-o construcția barajului Izvorul Muntelui de la Bicaz. În 1961 a fost încheiată construcția barajului Izvorul Muntelui, un baraj de beton în concepție modernă cu înălțimea de 127 m care realizează o acumulare de 1230 milioane mc. Barajul se numără și astăzi printre primele 10 de acest tip din Europa.

Barajul Bicaz (Izvorul Muntelui)

     Barajul Negovanu, cu înălţimea de 62 m, a fost primul baraj arcuit realizat în România. Autorul acestui baraj a fost  profesorul Radu Prişcu. Șeful de proiect inginerul Stefan Caciulescu iar șeful de șantier inginerul Adolf Pfingstgraef. Toți membrii ai CROMB. Execuția a început în 1959 și a fost dat în exploatare în 1961. Barajul are înălţimea constructivă de 62 m și lungimea la coronament de 157 m.

Barajul Negovanu

     Perioada 1961 – 1963 avea să fie însă intervalul de timp în care se punea temelia unor baraje ce aveau să devină recorduri ale hidrotehnicienilor români. Este vorba despre barajele Vidraru pe râul Argeş  şi Porţile de Fier I pe fluviul Dunărea.

Barajul Vidraru

Barajul Portile de Fier I

     Pentru a ilustra  frumusețea arhitecturală a acestor baraje, în fotografia alturată se prezinta barajul Poiana Uzului. Barajul Poiana Uzului este un baraj de cu contraforţi ciupercă lestat, format din 33 ploturi ce închide o vale cu deschiderea de 500 m, la coronamentul barajului. Pantele paramentelor sunt de 1:0,50 în amonte şi de 1:0,45 în aval. Cu excepţia ploturilor masive de la versanţi, celelalte sunt alcătuite dintr-o ciupercă de formă poligonală care reazemă pe toată înălţimea pe un contrafort cu lăţimea de 5,00 m. Contraforţii sunt evazaţi la partea inferioară şi reazemă pe o talpă care acoperă întreaga suprafaţă de fundaţie. Pentru asigurarea stabilităţii la alunecare spaţiul dintre contraforţi este lestat cu o umplutură provenind din excavaţii. Stabilitatea spre aval a acestei umpluturi este asigurată prin evazarea contraforţilor spre aval care devin astfel joantivi pe o anumită înălţime. Evacuatorul de ape mari de tip deversor situat pe ploturile 19-21, are 3 câmpuri deversate şi poate evacua 900 m3/s. A fost pus sub sarcina in 1973.

     După 1975

       Perioada 1975 – 1989 poate fi considerată ca fiind cea mai înfloritoare din istoria construcției de baraje din România. În aceasta perioadă au fost proiectate și executate peste 75% din totalul barajelor în funcțiune astăzi în România.

    Schimbările radicale survenite în viaţa ţării noastre după 1989 aveau să aibă ecou şi în construcţia de baraje din România. Sumele din bugetul statului erau altfel dirijate decât înainte iar deschiderea şantierelor unor noi baraje care implica mari investiţii, era sistată. Patruzeci de baraje a căror construcţie începuse înainte de 1989 aşteptau să fie terminate. Dintre acestea putine au fost finalizate.